“Intr-o zi se arata Diavolul.
- Am venit sa te iau.
- Nu sunt gata, zice Wakefield.
- De ce nu? N-ai nici un motiv sa traiesti.
Wakefield se scandalizeaza.
- Esti intr-o dunga? Cum poti spune asa ceva unui barbat in floarea varstei?
- Esti un ratat. E timpul sa mori.
Diavolul e plictisit. Are discutia asta de, sa zicem, sase, sapte ori pe zi? Nimeni nu primeste moartea cu bratele deschise. Sunt numai buni pentru ea, au nevoie de ea, dar cand e la o adica, nu se dau dusi.
- Cum adica un ratat? Sunt o persoana foarte respectata.
- Fie, ofteaza Satanik, daca vrei sa ne jucam… De ce vrei sa mai ramai? Te ingrijoreaza soarta celor pe care ii lasi in urma?
- Nu ma intereseaza deloc oamenii, spune Wakefield cu artag, indreptandu-se de spate si privind la cheliuta dintre coarnele Necuratului care este, fie vorba intre noi, cam scund. Vreau doar sa ma lasi in pace.
- Incearca sa-i tranteasca Diavolului usa in nas, dar Diavolul pusese deja o copita in prag.
- Ok, deci esti un singuratic. Nu tu cineva drag, nu tu rude, nu tu animale de companie. Nimic pentru care sa merite sa traiesti, in afara catorva metehne.
- N-am spus asta. Am o multime de prieteni. Vocea lui Wakefield suna sovaielnic. Fiica mea, Margot, ar fi, probabil, foarte afectata…
Diavolul sesiza ocazia si profita.
- Nu te amagi, amice. N-ai mai vazut-o pe fiica-ta de ani de zile, stim asta amandoi. Hai, spune adevarul, care e motivul real pentru care vrei s-o mai freci pe aici?
(…)
- Ce-ai zice daca ai avea ocazia sa mai reduci un pic din truda si sa amani cate ceva din aste ridicari escatologice? Da-mi sansa de a-mi gasi adevarata viata. Daca reusesc – si tu esti cel care va judeca asta, de buna seama – imi vad mai departe de traiul meu. Daca nu… ei, bine, faci ce ai de facut. Ar fi al dracului de relaxant fata de toata chestia aia cu cazanele si biciuirea in masa.
Diavolul se simte ispitit. In meseria sa, jocul de noroc este singurul mod in care-ti poti petrece nemurirea, care nu trece deloc si care da prilej la multe interpretari si migrene.
- Cam cat crezi ca o sa-ti ia trebsoara asta? intreaba Intunecatul, punandu-si copitele pe masuta.
- Pai, nu stiu… Wakefield se preface ca socoteste. Un an, poate. Maximum doi.
Diavolul se joaca ganditor cu paharul gol de whiskey. Wakefield aduce sticla din bucatarie si mai toarna cate una rand teapan.
- Va presupune obligatoriu ceva calatorii, stii. Nu poti sa stai pur si simplu in apartamentul asta si sa huzuresti. Apropo, frumos locsor.
- Nici o problema, incuviinteaza Wakefield cu grabire. Oricum calatoresc mult. Fraierul pune botul, se felicita singur.
Diavolul ramane tacut, savurandu-si cel de-al doilea whiskey,. Inchide ochii cei galbeni si osteniti si, pentru o clipa, Wakefield isi inchipuie ca a adormit, pana cand mormaie si ochii i se deschid cu o fluturare.
- Si va trebi sa-mi aduci cate ceva de peste tot unde te duci.
- Sa-ti aduc ceva? Cam ce, un suvenir, ceva valoros, ceva ca o jertfa? Incerca sa fie cooperant.
- Nu stiu, pe bune. Ceva ce crezi ca mi-ar face placere. Poate fi orice.
- Esti sigur ca nu vrei ceva mai abstract? Si nu cere traditia sa-mi ceri sufletul in schimbul acestui targ? Asa se petrec lucrurile in Faust, in Maestrul si Margareta, in toate textele clasice.
- Mai scuteste-ma! maraie Diavolul. Ma scald in suflete pana peste cap. E o piata numai buna pentru cumparatori. Uita-te pe fereastra si vezi singur.
Un sir de femei se intinde pe trotuar, cat vezi cu ochii. Wakefield stie de ce s-au strans acolo. Un regizor faimos filmeaza deja in cartier si fetele au venit pentru auditie. Regizorul a dat deja rolul; auditia este numai o modalitate de a-i face rost mosoteiului de oarece futai. Wakefield intelege incotro bate Diavolul.
- Deci nu ravnesti la sufletul meu.
- Pornesti, domnul meu, de la presupunerea ca ai avea asa ceva, dar fie ca ai sau nu, eu, unul, nu-l vreau. Eu vreau un lucru, un obiect, <obiectivitate> pura, ceva care sa-mi demonstreze ca ai gasit asa numita viata adevarata. In afara de asta, vartejul de spaima si indoiala de sine pe care simpla mea cerere ti l-a produs e o rasplata suficienta pentru mine. Batem palma, domnule Wakefield, daca te invoiesti la aceste conditii. Iti dau un an. Este o ocazie nepamanteana, dar acum, ca existenta mea a fost probata stiintific prin existenta gaurilor negre, imi pot permite sa fiu un pic marinimos.
Wakefield cantareste aspectele practice ale cautarii sale.
- Dar ce se va alege de toti oamenii care depind de mine? Fosta nevasta, fiica noastra, companiile de carti de credit, oamenii din memoria telefonului meu mobil?
- Nici macar nu vor baga de seama ca ai disparut.
- Asadar, cand va incepe aceasta vanatoare spirituala de hoituri? intreaba Wakefield, pe un ton mai relaxat decat el insusi.
- Trebuie sa astepti sunetul pistolului de start, spune Diavolul, supermisterios, ridicandu-si paharul gol, dar pana una-alta, poti sa mai torni un rand.”
Editura Polirom, Iasi, 2006, pp. 7-14
laurasararu
