Esti ultimul meu inceput

Am obosit si am ajuns la varsta la care sa te grabesti e periculos, sa te enervezi e daunator, sa ai incredere e prostesc si sa te temi e prea tarziu.

Nu mai pot sa iubesc pentru doi, sperand ca intr-o buna zi totul se va schimba si ma vei iubi si tu. Nu mai pot sa ma prefac si sa-mi spun ca totul e bine cand, de fapt, nu e asa. Nu ma multumesc cu o relatie, vreau o iubire! Trainica sa fie! Sa n-o doboare nimeni si nimic. O fundatie solida pe care sa-mi construiesc viitorul.

Nu vreau un om perfect, vreau un sot care sa ma iubeasca si sa-mi fie alaturi si cand ii e greu, nu doar cand ii e bine langa mine. Ma pricep la rezolvat probleme, dar nu pot sa le rezolv pe ale amandurora, oricat mi-as dori.

In tot acest timp, am invatat ca oamenii nu se schimba si ca oricat te-ai stradui tu, daca esti singurul din relatie care se straduieste nu poti face sa fie totul bine…

Realitatea e trista… Dar visurile sunt doar o iluzie

Viata – O continua lupta cu neputinta

Da, exact asta e viata, un lung sir de lupte cu neputinta. De unde acest gand? Am vazut zilele trecute un batran care se chinuia sa traverseze strada – pe trecerea de pietoni, regulamentar – in carja, avea un grad partial de invaliditate, iar asta inseamna ca punea un picior in fata celuilalt, deplasandu-se cu pasi de furnica, grabit in ritmul lui caci nu mai avea unda verde pentru prea mult timp. Iar dupa ce a reusit sa traverseze, obosit fiind de efortul de a trece strada cat putea de repede, s-a sprijinit cu spatele de un stalp pentru a-si trage o clipa sufletul. Traversarea strazii era pentru el, probabil, o combinatie intre o victorie amara, un chin si frica de a nu da peste el un sofer grabit…

Lectii de viata

De multe ori mi s-a spus ca sunt mai matura decat par la prima vedere si nu spun asta sa ma laud, o fac tocmai ca sa intelegeti contextul si putin din ceea ce sunt. Incerc sa invat cate ceva din fiecare experienta, chiar daca asta e un cliseu pe care il spune toata lumea. Eu chiar invat, cand fac greseli ma dau cu capu’ de pereti si ma acuz, aducandu-mi toate invinuirile posibile, asta pentru ca sunt perfectionista in tot ceea ce fac, perfectionism care a cam fost pus la pastrare in ultima perioada. Desi am trait putin, am cules esentialul din tot ce am facut pana acum si imi asum fiecare decizie, buna sau rea. Nu regret nimic, deoarece multe din lucrurile pe care le-am facut m-au ajutat sa fiu mai inteleapta.
Am avut incredere in fiecare persoana pe care am cunoscut-o si asta mi-a adus prejudicii nu doar o data. La mine exista doar “nevinovat pana la proba contrarie”. Si cum asta sunt si nu am ce sa fac, nu am invatat din greseli, ci am continuat sa am incredere oarba, chiar daca unii nu meritau. Increderea se castiga, asta trebuia sa invat demult si totusi nu am reusit nici pana acum.
Am oferit totul chiar si cand nu mi s-a inapoiat nimic. Nu! Nu am oferit totul ca sa primesc ceva in schimb, dar nici nu am facut asta ca sa se profite de mine. La un moment dat ma simteam… e foarte greu sa rostesc cum ma simteam. Nu aveam deloc incredere in mine, nu credeam ca am vreo calitate sau ca pot fi de folos cuiva. Nu credeam ca merit sa gasesc pe cineva care sa ma iubeasca si nu credeam ca acel cineva o sa existe vreodata. Eram convinsa ca nu merit sa mi se intample nimic bun si frumos si asta din cauza oamenilor intalniti… din cauza unor oameni carora nu le-as intinde acum o mana de ajutor pe marginea prapastiei! Dealtfel, Sfantul Gheorghe e patronul meu spiritual si nu pot fi altfel decat razbunatoare, platind fiecaruia dupa merit.
Am trait momente grele, cand regretam nedreptatile care mi se faceau la tot pasul… rautatea unora nu are limite si daca ii voi intalni vreodata n-as vrea decat sa am satisfactia de a le rade in nas, mai fericita si realizata decat vor fi ei in cele mai frumoase vise! Pana atunci mai am de lucru.
Si totusi, am invatat ca multe din cele traite eu insami le-am atras, fiindca nu m-am considerat demna de altceva. Am trait pe pielea mea efectele unui gand pozitiv, care daca este gandit de suficiente ori aduce cu sine fapte pozitive, mai multe decat credeti, din partea celorlalti. De multe ori traiesc ceea ce imi imaginez. De multe ori intalnesc oamenii la care ma gandesc in mod repetat.
Am stat mult timp fara sa am o ocupatie, un serviciu dupa terminarea facultatii. Si in tot acest timp de stat degeaba nu m-am considerat capabila de nici un serviciu, motiv pentru care nici nu gaseam vreunul. Ei bine, dupa ce am vazut ca oameni mai prosti decat mine si-au gasit de lucru si se descurca, ala a fost momentul in care am vrut sa-mi demonstrez ca pot si o sa realizez ce imi propun! Am fost chemata la un interviu cu ceva timp inainte de ziua mea, apoi a urmat o testare. Tot drumul spre Craiova mi-a fost rau si tot drumul m-am incurajat spunandu-mi ca mai rau de atat nu are cum sa fie :)) Ma incurajam! Eu, cea care in trecut ma acuzam! Cred ca, pentru moment, m-am impacat cu mine. Am ajuns la un numitor comun si vreau ca de aici inainte binele si raul din mine sa conlucreze. Vreau sa construiesc un viitor mai bun pentru mine si nu pot face asta daca nu am – nici macar – sustinerea mea deplina!
Ce-am priceput eu in 25 de ani de cand “fac umbra pamantului”:
  • Cand esti intr-o cearta permanenta cu tine, nu poti sa realizezi nimic, sa faci nimic, iei decizii proaste pe care le regreti dupa, stagnezi si asta e cel mai rau lucru care ti se poate intampla!
  • Se pot face lucruri rele si din intentii bune.
  • Invidia, gelozia, criticismul, sunt sentimente care nu-ti permit sa evoluezi, care te rod pana nu vor mai avea ce, pana iti va ramane un gol atat de mare inauntru incat nu vei avea cu ce sa-l umpli.
  • Exista intelegere in tacere, chiar si tacerea e un raspuns.
  • Nu conteaza cati prieteni ai – intotdeauna vei avea momente in care te vei simti singur si parasit.

Chiar daca nu sunt motto-uri dupa care sa traiesti, ci doar niste concluzii, linii trase ale unor adunari si scaderi, pierderi si castiguri ale vietii, ele ma ajuta sa-mi pun, momentan, ordine in ganduri si in viata. Ce e mai bun de-abia acum urmeaza! Save the best for last!

Laura Sararu

Procese de constiinta

“Fa-ti griji pentru constiinta ta, nu pentru reputatia ta. Constiinta este ceea ce esti tu, reputatia este ceea ce gandesc ceilalti despre tine. Iar ceea ce gandesc ceilalti despre tine este problema lor…” – Charlie Chaplin

Nu am mai scris pe blog de multa vreme… 1 an. De fapt, mai mult de 1 an… Ma simt vinovata ca mi-am abandonat proiectul de suflet, ca am renuntat la el atat de usor, in fata catorva greutati… Idei am avut mereu, in drum spre serviciu, in libere, dar ceva ma impiedica sa ma apuc – din nou – de scris.

Ma lovesc de aceleasi temeri de fiecare data si ca o lasa ce sunt nu mi le infrunt, continuand sa ma tot lovesc de ele in cercul asta vicios in care tot intru. Tendinta generala este de renuntare in fata propriei neputinte si ideea ca nu sunt suficient de buna pentru a publica ceva, ca nimic din ceea ce scriu nu e valoros si lista poate continua, numai de asemenea critici “constructive” sunt capabila.

Anul trecut incepusem sa public din nou articole dupa o perioada totala de liniste – ca si acum – pana cand un mic val mi-a zdruncinat corabia si iar am renuntat la scris. E ca un drog de care te lasi, apoi te urmareste peste tot obsesia lui si te apuci din nou de el cand nu mai poti fara. Mi se pare ca scriu atat de ciudat :)) daca nu pun mana pe-o carte curand o sa ma indobitocesc de tot. Poate ati citit articole din urma, aveam un stil anume, stil pe care l-am pierdut in momentul in care:

  1. Am terminat facultatea si am rarit postarile;
  2. Activitatea cerebelului s-a diminuat din cauza serviciului;
  3. Nu am mai citit carti.

In momentul in care intrerupi un proces de ascensiune intelectuala, totul s-a terminat. Gata, cerebelul intra in staza si daca mai esti si genul perfectionist la modul extrem nu mai scrii nimic. Planul era sa termin facultatea si sa urmez un master. Puf! In anul cu pricina s-a renuntat la locurile fara taxa pentru Universitatea din Pitesti, iar bani de unul cu taxa nu aveam, nici de chirie. Bun, m-am impacat cu ideea asta si am incercat sa-mi gasesc un serviciu decent – decent insemnand fara munca fizica sau bataie de joc. Rezultatul? 2 ani de stat acasa aproape degeaba. Bun, continuam drumul usor sinuos si cu asperitati pe margini. Urmeaza 2013, anul gasirii “minunatului” serviciu, moment in care chiar totul s-a terminat inainte sa inceapa macar. Oboseala m-a robotizat in primele luni, nu mai eram capabila sa gandesc, pur si simplu actionam si faceam totul ca un calculator. Slabisem peste 5 kg, desi nu lucram decat 4 ore, dar erau 4 ore in care aveam atatia clienti ca nu aveam timp nici sa mananc, nici sa merg la toaleta. Dupa 3 luni am intrat la un program intreg stabil si linistit. Linistit pana in toamna, cand am aflat ca riscam sa ne pierdem locul de munca, iar cand aveam impresia ca apele se calmeaza am deschis un nou magazin si a trebuit sa preiau vanzarea celorlalte doua puncte de lucru desfiintate. De atunci apele nu s-au mai linistit si sunt intr-o stare de incordare continua, un stres permanent de care nu pot scapa si am o nevoie de schimbare atat de mare ca simt ca nu mai pot continua fara…

E greu sa se prabuseasca realitatea in capul unui tanar visator, cu aspiratii, cu visuri si sperante, fost student, actual somer, viitor angajat intr-un post fara viitor – de fapt. Sa treci de la a scorni articole “for a living” la a munci pentru o bucata de paine care sa-ti ajunga o luna intreaga e… Nu mai zic cum e. Aici completati voi spatiile. Din cauza asta si a multor altor chestii intamplate pe parcurs nu am mai scris. Imi cer iertare si promit sa nu mai renunt, promit sa imi urmez propriile sfaturi si sa incep din nou sa scriu si sa sper!

Lumea asta merita sa vada de ce sunt in stare!

De cate ori… ?

How many times did you quit, generally speaking? How many times did you give up on something or someone?

De la fraza de mai sus am plecat, in seara asta cineva mi-a zis, intr-o conversatie-comentariu la un share, ca daca nu-mi convine jobul sa ma mai gandesc si sa plec, sa renunt – “think again and quit”. Si am cazut pe ganduri, dupa care mi-a picat fisa, s-a aprins beculetul sau cum altfel se mai spune. Sa renunt…

Toata viata am renuntat – la oameni, la situatii, la serviciu, la multe.  Si pana cand? De multe ori am ales renuntarea pentru ca mi-a fost mai usor.  Unii fac asta toata viata, spun ca sunt atat de independenti si liberi incat pot s-o ia de n ori de la capat, ca nu accepta o situatie daca nu le mai convine. Din fericire, eu m-am trezit la timp. Am renuntat la un serviciu – promoter de parfumuri – si pana in ziua de azi am incercat sa ma conving de faptul ca a fost decizia corecta. Nu cred ca a fost cea corecta, am pierdut experiente, oameni si situatii renuntand. Poate ca am castigat putina experienta, dar lumea mea e mai saraca din cauza deciziei luate – am stat degeaba un an acasa, am ales sa renunt la job si nu mi-am gasit nimic in loc timp de un an. Prin urmare, nu se poate spune ca am pierdut ceva si am castigat altceva. Exemple sunt destule, ideea e aceeasi – de ce sa renunti? Poate sunt situatii care cer renuntare imediata, asa cum am luat si eu decizii de a renunta la ceva fara sa regret, dar – in unele cazuri – mi-as dori sa reconstruiesc unele parti ale povestii. Eram cat pe ce sa renunt la o relatie de 4 ani, de fapt, am renuntat la destule relatii de-a lungul timpului… Am renuntat la experiente din cauza fricii de a incerca ceva nou – prefer sa ma aflu pe teren stabil decat miscator si am destule de pierdut din cauza asta.

Si pana cand sa renunti? Pana cand sa fugi de tine, considerand ca faci ceea ce trebuie prin faptul ca nu accepti ceea ce nu-ti convine? De ce nu stai acolo pana la finalul bataliei, nu vrei sa-i vezi deznodamantul? Caci, la final, nu exista decat invins si invingator, poate de aceea fug atat de tare unii, nu vor sa afle din care tabara fac parte. Fug de ei pana cand nu mai stiu cine sunt, pana nu mai stiu ce cauta si unde, pana cand uita de unde pleaca si unde trebuie sa ajunga… Si in felul asta, fara nici un plan, cu golul din suflet adancindu-se intr-atat incat nu mai gasesc cu ce sa-l umple – nici tigarile, alcoolul sau sexul nu mai au efect – ratacesc pe cararile vietii, criticand in stanga si in dreapta oamenii care nu le seamana. Ei sunt adeptii teoriei noului – orice merita sau trebuie incercat, indiferent de consecinte. Ce ma deranjeaza cel mai tare la acesti oameni este faptul ca niciodata nu se pun in papucii celorlalti – intelegand prin aceasta ca trebuie sa priveasca lucrurile din punctul de vedere al celorlalti. Pentru ei totul e simplu in aparenta si au mult de pierdut judecand lucrurile cu atata superficialitate! Dar nu e niciodata simplu, mai ales cand iei decizii care iti pot schimba complet cursul vietii.

Si cum nu sunt construita numai din regrete, am si lucruri de care sunt multumita 🙂 Sunt mandra ca am renuntat exact atunci cand trebuia la oameni cu influenta nefasta, oameni pe care nu dai nici doi bani, oameni cu care pur si simplu iti pierzi timpul. Sunt mandra ca am renuntat la situatii care nu-mi aduceau nimic bun. Cu timpul, cele rele se spala, ajung aproape de indiferenta, depasind-o in cele din urma. Am ales sa-mi ajut parintii care nu m-au lasat niciodata la greu si voi continua sa ajut pe toti cei care merita – dupa fapta si rasplata! Si o voi mai spune inca o data – NU MA JUDECATI VOI, CEI CARE NU SUNTETI CU NIMIC MAI BUNI DECAT MINE!

Sa ramai pana cand luminile se sting, pana nu mai ramane nimic decat cenusa, pana cand ultimul foc se stinge… Sa inchei cu totul un capitol, in loc de a fugi, ca sa o poti lua de la capat cum se cuvine… Asta da! Nu te-ai saturat sa te uiti peste umar, dupa fantomele trecutului?