Viata – O continua lupta cu neputinta

Da, exact asta e viata, un lung sir de lupte cu neputinta. De unde acest gand? Am vazut zilele trecute un batran care se chinuiaĀ sa traverseze strada – pe trecerea de pietoni, regulamentar – in carja, avea un grad partial de invaliditate, iar asta inseamna ca punea un picior in fata celuilalt, deplasandu-se cu pasi de furnica, grabit in ritmul lui caci nu mai avea unda verde pentru prea mult timp. Iar dupa ce a reusit sa traverseze, obosit fiind de efortul de a trece strada cat putea de repede, s-a sprijinit cu spatele de un stalp pentru a-si trage o clipa sufletul. Traversarea strazii era pentru el, probabil, o combinatie intre o victorie amara, un chin si frica de a nu da peste el un sofer grabit…

Oamenii pe care-i cunosc (sau nu) – partea I

Sunt pe strada, oriunde in jurul nostru. Oameni cu povesti minunate, cu care poti umple pagini intregi de carte. Fiecare cu povestea lui, tesuta frumos cu fire de viata, intrepatrunsa de miracolele fericirii sau de abisurile tristetii. Pentru unii poate ai avut norocul sa fii un rand subliniat, pentru altii ai fost un semn de carte sau o notita uitata printre file. Nu asta e important, insa, ci faptul ca au trecut prin viata ta si ai ramas cu amintiri frumoase in loc.

Domnul Visoiu. Asa i se spunea omului gata sa repare orice in “Scoala Generala Nr. 5”. Desi avea o titulatura de “instalator”, de obicei il chemam cand se strica ceva: o clanta, o incuietoare, un lacat, orice problema de natura mestereasca am fi avut, dansul era cel pregatit sa faca fata provocarii. L-am vazut zilele trecute pe strada, cu putin mai multe riduri, dar aceeasi expresie, ca si cand anii n-au lasat semne mari pe fata dansului. Imi amintesc atat de clar cum era… Suna batranesc, nu? :)) E foarte ciudat, desi a trecut mult timp, unele lucruri le tin minte ca si cand s-ar fi intamplat ieri. Spre exemplu, cand am avut un soricel in sala de clasa si fetele au fost inspaimantate pe moment, insa dupa ce au realizat ca acestuia ii e si mai frica, ascuns sub un calorifer, au inceput sa-i puna snacks-uri sa nu moara de foame :)) N-a murit de foame, ci de ciocanul Domnului Visoiu, asa a considerat dansul ca poate sa-l scoata din clasa. Mi-a parut atat de rau pentru soricel… Zile in sir m-am gandit la asta.

Soricelul nu mai e, Domnul Visoiu da. Poate o sa am norocul sa-l mai vad pe strada, imi place cand reintalnesc oameni de care-mi amintesc, oameni din trecut care, intr-un fel sau altul, mi-au marcat existenta.

Un om inteligent si optimist m-a avertizat c-o sa se intample, si s-a intamplat chiar mai devreme decat credeam: mergeam pe strada si dintr-o data m-a lovit un gand pentru articol – acest articol mai exact. Poate el insusi mi-a “plantat” acest gand šŸ™‚ Doresc sa-i multumesc pentru sugestii si conversatia productiva. De mult n-am mai intalnit un om cu care sa-mi placa atat de mult sa discut, ador oamenii inteligenti, poate din aceasta cauza nu prea am parte de ei. Despre conversatie si detectorul de minciuni voi vorbi cat de curand intr-o postare šŸ™‚ Pana atunci va las cu un gand frumos:

Picta cu miscari din ce in ce mai repezi, incercand sa nu piarda nici o clipa din lumina calda care scalda Ponte Vecchio in culori de sofran amestecat cu pamant ars. Peisajul reflectat de suvoiul metalic al batranului rau Arno era de o frumusete fara asemanare. Dar ceea ce o fascina pe ea si o facea sa picteze la nesfarsit era faptul ca parea dintotdeauna acolo, neschimbat si calm ca insusi samburele tuturor intelesurilor, dar plin de istorii si de enigme care asteptau pe cineva sa le scoata la suprafata.”Ā Jurnalul unei iubiri imposibile

Perfect sense

“It makes perfect sense”, asta e constructia care imi vine in minte cand ma gandesc la filmul sus-mentionat. Simturile reprezinta o parte din noi cu care ne-am obisnuit de mult, nici nu ne dam seama cat de importante sunt panaĀ nu leĀ pierdem. Asta aduce nou filmul, aduce in discutie importanta simturilor si ne arata ce se poate intampla in eventualitatea in care le-am pierde, unul cate unul.

Cum ar fi sa nu mai poti mirosi cafeaua de dimineata, painea aburinda, iarba proaspat taiata, vinul, cartofii prajiti, ploaia sau mirosul special al pielii persoanei iubite? Puneti mana la nas timp de cateva secunde. Cat de insipida ar fi viata fara capacitatea de a mirosi! Si totusi, poate ar determina fumatorii sa renunte la fumat šŸ™‚

Dar cum ar fi sa nu mai poti simti gustul mancarii, al inghetatei sau al prajiturilor, gustul vinului fiert intr-o zi de iarna sau al unei beri intr-o zi fierbinte de vara? Probabil ca ai manca de foame sau din obisnuinta, din moment ce pofta a disparut odata cu gustul…

Urmeaza auzul. Fara auz, de ce sa mai mergi la concerte? Nu ti-ai mai bea cafeaua pe ritmuri de muzica, nu ai mai putea auzi stirile, am fi cu totii o generatie de surdo-muti care s-ar intelege prin semne. Puneti mana la urechi in timp ce vedeti un film sau ascultati o melodie, dupa cum observati – raman doar semnele. In cazul politicienilor ar fi un exercitiu destul de interesant: dati televizorul pe silentios si fiti atenti la gesturi.

In ceea ce priveste vazul, cea mai mare pedeapsa ar fi sa nu mai poti vedea atunci cand porti o conversatie fata in fata cu un amic, cu persoana iubita, cu parintii, fratii… Sa nu-ti mai poti vedea jumatatea atunci cand ii spui “te iubesc”… Cat de rece ar fiĀ totul in intuneric!

Iar acum ganditi-va cum ar fi sa va pierdeti aceste simturi unul cate unul, ramanand doar pipaitul. Viata ar merge tot inainte, urmandu-si cursul, si totĀ ai putea simti respiratia, sarutul, lacrimile fierbinti ale persoanei iubite… Life goes on…

Braga de Slatina

Bragageria din apropierea cinematografului

Cofetarie cu aroma de braga

Vechea bragagerie din centrul istoric al Slatinei

In cele doua bragagerii din oras, amandoua apartinand familiei Memish, la loc de cinste se afla inghetata, halvitele, braga si citro. Clienti sunt destui tot timpul anului, asta pentru ca oricine a gustat din bunatatile albaneze nu se poate abtine sa nu revina.

Cu un local aproape de centrul orasului si cu celalalt in centrul istoric al Slatinei, cofetaria ā€œAtletul albanezā€ ā€“ sau cum e cunoscuta de localnici, ā€œLa albaneziā€ ā€“ este cea mai veche firma romaneasca privata care nu si-a intrerupt activitatea de aproximativ 100 de ani. Retetele sunt pastrate neschimbate din generatie in generatie, iar acest lucru pentru ca familia Memish militeaza de ani buni pentru pastrarea traditiilor si sarbatorilor romanilor si dezaproba preluarea unor sarbatori precum Halloween sau Valentineā€™s Day in detrimentul obiceiurilor romanesti.

De ce ā€œAtletul albanezā€?

ā€œPentru ca, pe la 1913, in timp ce trecea prin Slatina o armata de luptatori turci, trimisi in Germania, la curtea kaiserului, capetenia a dat sfoara-n tara ca ofera 200 de napoleoni de aur celui ce va reusi sa-l puna la pamant. Viteazul care a castigat ramasagul a fost o namila de arnaut, Sabit Memish, unchiul meu. Cum religia ii interzicea sa pastreze banii, i-a donat orasului, motiv pentru care, drept multumire, primaria a botezat firma <<La atletul albanez>>ā€, spune Hashim Memish.

Interiorul noii Bragagerii

Interiorul vechii bragagerii

Traiesc in Romania, dar nu sunt recunoscuti ca romani

Din cauza unei erori birocratice, inca asteapta sa primeasca cetatenie romana. Dar ei se considera la fel de romani ca si persoanele cu cetatenie romana. O dovada a acestui fapt este ca au ramas in continuare in Romania atatia ani, desi au intampinat destule dificultati. In perioada comunista nu aveau decat pasaport albanez, pentru a se putea deplasa in afara tarii dupa esente si fructe exotice.Ā Iar cozile erau interminabile, doar cat sa apuce sa guste fiecare o felie de portocala confiata. Asa cum erau toate pe vremea aceea, si zaharul era portionat ā€“ cate 5 kilograme. Ei povestesc cum, intr-o seara, zaharul a venit in pliculete de 5 grame si s-au chinuit toata noaptea sa-l despacheteze. Un alt inconvenient a fost demolarea caselor, iar timp de zece ani au locuit 14 suflete intr-un apartament cu 3 camere.

Amza Pelea si Nicu Constantin

In anul 2008, Hashim Memish a primit titlul de cetatean de onoare al municipiului Slatina, diploma fiind agatata pe peretele unde se afla cele mai frumoase momente ale familiei.Ā Printre ele se afla diploma jubiliara acordata familiei Memish (1998), titlul de cetatean de onoare acordat familiei Daud Memish (1993), fotografii cu celebritati care au trecut pragul bragageriilor (Amza Pelea, Nicu Constantin, Mircea Dinescu).

Halvita

Oameni din diferite colturi ale lumii sau ale tarii au trecut pragul bragageriei familiei Memish. Pe langa bunatatile ce-ti imbie privirea, amabilitatea membrilor familiei depaseste imaginatia. Au o vorba buna pentru fiecare, indiferent cat de multe griji ar avea. Mereu cu zambetul pe buze, ei sunt cel mai bun exemplu de optimism si prin apelul la traditie ne fac sa ne simtim mandri de faptul ca suntem romani.Ā Cofetaria cu aroma de braga reprezinta, in acest caz, o poveste de succes.

Braga si citro

Tăieni sendos me şune pare!

Sa fii sanatos si cu bani multi!