Procese de constiinta

“Fa-ti griji pentru constiinta ta, nu pentru reputatia ta. Constiinta este ceea ce esti tu, reputatia este ceea ce gandesc ceilalti despre tine. Iar ceea ce gandesc ceilalti despre tine este problema lor…” – Charlie Chaplin

Nu am mai scris pe blog de multa vreme… 1 an. De fapt, mai mult de 1 an… Ma simt vinovata ca mi-am abandonat proiectul de suflet, ca am renuntat la el atat de usor, in fata catorva greutati… Idei am avut mereu, in drum spre serviciu, in libere, dar ceva ma impiedica sa ma apuc – din nou – de scris.

Ma lovesc de aceleasi temeri de fiecare data si ca o lasa ce sunt nu mi le infrunt, continuand sa ma tot lovesc de ele in cercul asta vicios in care tot intru. Tendinta generala este de renuntare in fata propriei neputinte si ideea ca nu sunt suficient de buna pentru a publica ceva, ca nimic din ceea ce scriu nu e valoros si lista poate continua, numai de asemenea critici “constructive” sunt capabila.

Anul trecut incepusem sa public din nou articole dupa o perioada totala de liniste – ca si acum – pana cand un mic val mi-a zdruncinat corabia si iar am renuntat la scris. E ca un drog de care te lasi, apoi te urmareste peste tot obsesia lui si te apuci din nou de el cand nu mai poti fara. Mi se pare ca scriu atat de ciudat :)) daca nu pun mana pe-o carte curand o sa ma indobitocesc de tot. Poate ati citit articole din urma, aveam un stil anume, stil pe care l-am pierdut in momentul in care:

  1. Am terminat facultatea si am rarit postarile;
  2. Activitatea cerebelului s-a diminuat din cauza serviciului;
  3. Nu am mai citit carti.

In momentul in care intrerupi un proces de ascensiune intelectuala, totul s-a terminat. Gata, cerebelul intra in staza si daca mai esti si genul perfectionist la modul extrem nu mai scrii nimic. Planul era sa termin facultatea si sa urmez un master. Puf! In anul cu pricina s-a renuntat la locurile fara taxa pentru Universitatea din Pitesti, iar bani de unul cu taxa nu aveam, nici de chirie. Bun, m-am impacat cu ideea asta si am incercat sa-mi gasesc un serviciu decent – decent insemnand fara munca fizica sau bataie de joc. Rezultatul? 2 ani de stat acasa aproape degeaba. Bun, continuam drumul usor sinuos si cu asperitati pe margini. Urmeaza 2013, anul gasirii “minunatului” serviciu, moment in care chiar totul s-a terminat inainte sa inceapa macar. Oboseala m-a robotizat in primele luni, nu mai eram capabila sa gandesc, pur si simplu actionam si faceam totul ca un calculator. Slabisem peste 5 kg, desi nu lucram decat 4 ore, dar erau 4 ore in care aveam atatia clienti ca nu aveam timp nici sa mananc, nici sa merg la toaleta. Dupa 3 luni am intrat la un program intreg stabil si linistit. Linistit pana in toamna, cand am aflat ca riscam sa ne pierdem locul de munca, iar cand aveam impresia ca apele se calmeaza am deschis un nou magazin si a trebuit sa preiau vanzarea celorlalte doua puncte de lucru desfiintate. De atunci apele nu s-au mai linistit si sunt intr-o stare de incordare continua, un stres permanent de care nu pot scapa si am o nevoie de schimbare atat de mare ca simt ca nu mai pot continua fara…

E greu sa se prabuseasca realitatea in capul unui tanar visator, cu aspiratii, cu visuri si sperante, fost student, actual somer, viitor angajat intr-un post fara viitor – de fapt. Sa treci de la a scorni articole “for a living” la a munci pentru o bucata de paine care sa-ti ajunga o luna intreaga e… Nu mai zic cum e. Aici completati voi spatiile. Din cauza asta si a multor altor chestii intamplate pe parcurs nu am mai scris. Imi cer iertare si promit sa nu mai renunt, promit sa imi urmez propriile sfaturi si sa incep din nou sa scriu si sa sper!

Lumea asta merita sa vada de ce sunt in stare!

De cate ori… ?

How many times did you quit, generally speaking? How many times did you give up on something or someone?

De la fraza de mai sus am plecat, in seara asta cineva mi-a zis, intr-o conversatie-comentariu la un share, ca daca nu-mi convine jobul sa ma mai gandesc si sa plec, sa renunt – “think again and quit”. Si am cazut pe ganduri, dupa care mi-a picat fisa, s-a aprins beculetul sau cum altfel se mai spune. Sa renunt…

Toata viata am renuntat – la oameni, la situatii, la serviciu, la multe.  Si pana cand? De multe ori am ales renuntarea pentru ca mi-a fost mai usor.  Unii fac asta toata viata, spun ca sunt atat de independenti si liberi incat pot s-o ia de n ori de la capat, ca nu accepta o situatie daca nu le mai convine. Din fericire, eu m-am trezit la timp. Am renuntat la un serviciu – promoter de parfumuri – si pana in ziua de azi am incercat sa ma conving de faptul ca a fost decizia corecta. Nu cred ca a fost cea corecta, am pierdut experiente, oameni si situatii renuntand. Poate ca am castigat putina experienta, dar lumea mea e mai saraca din cauza deciziei luate – am stat degeaba un an acasa, am ales sa renunt la job si nu mi-am gasit nimic in loc timp de un an. Prin urmare, nu se poate spune ca am pierdut ceva si am castigat altceva. Exemple sunt destule, ideea e aceeasi – de ce sa renunti? Poate sunt situatii care cer renuntare imediata, asa cum am luat si eu decizii de a renunta la ceva fara sa regret, dar – in unele cazuri – mi-as dori sa reconstruiesc unele parti ale povestii. Eram cat pe ce sa renunt la o relatie de 4 ani, de fapt, am renuntat la destule relatii de-a lungul timpului… Am renuntat la experiente din cauza fricii de a incerca ceva nou – prefer sa ma aflu pe teren stabil decat miscator si am destule de pierdut din cauza asta.

Si pana cand sa renunti? Pana cand sa fugi de tine, considerand ca faci ceea ce trebuie prin faptul ca nu accepti ceea ce nu-ti convine? De ce nu stai acolo pana la finalul bataliei, nu vrei sa-i vezi deznodamantul? Caci, la final, nu exista decat invins si invingator, poate de aceea fug atat de tare unii, nu vor sa afle din care tabara fac parte. Fug de ei pana cand nu mai stiu cine sunt, pana nu mai stiu ce cauta si unde, pana cand uita de unde pleaca si unde trebuie sa ajunga… Si in felul asta, fara nici un plan, cu golul din suflet adancindu-se intr-atat incat nu mai gasesc cu ce sa-l umple – nici tigarile, alcoolul sau sexul nu mai au efect – ratacesc pe cararile vietii, criticand in stanga si in dreapta oamenii care nu le seamana. Ei sunt adeptii teoriei noului – orice merita sau trebuie incercat, indiferent de consecinte. Ce ma deranjeaza cel mai tare la acesti oameni este faptul ca niciodata nu se pun in papucii celorlalti – intelegand prin aceasta ca trebuie sa priveasca lucrurile din punctul de vedere al celorlalti. Pentru ei totul e simplu in aparenta si au mult de pierdut judecand lucrurile cu atata superficialitate! Dar nu e niciodata simplu, mai ales cand iei decizii care iti pot schimba complet cursul vietii.

Si cum nu sunt construita numai din regrete, am si lucruri de care sunt multumita 🙂 Sunt mandra ca am renuntat exact atunci cand trebuia la oameni cu influenta nefasta, oameni pe care nu dai nici doi bani, oameni cu care pur si simplu iti pierzi timpul. Sunt mandra ca am renuntat la situatii care nu-mi aduceau nimic bun. Cu timpul, cele rele se spala, ajung aproape de indiferenta, depasind-o in cele din urma. Am ales sa-mi ajut parintii care nu m-au lasat niciodata la greu si voi continua sa ajut pe toti cei care merita – dupa fapta si rasplata! Si o voi mai spune inca o data – NU MA JUDECATI VOI, CEI CARE NU SUNTETI CU NIMIC MAI BUNI DECAT MINE!

Sa ramai pana cand luminile se sting, pana nu mai ramane nimic decat cenusa, pana cand ultimul foc se stinge… Sa inchei cu totul un capitol, in loc de a fugi, ca sa o poti lua de la capat cum se cuvine… Asta da! Nu te-ai saturat sa te uiti peste umar, dupa fantomele trecutului?

Vocea… ratiunii!

Imi caut vocea, vocea interioara care obisnuia sa-mi picure acel “ceva” in articole, facandu-le sa-mi placa pana si mie – tot timpul in cautare de perfectiune. “The voice of reason” imi vine acum in minte, dar adevarul e ca nu doar asta caut. Da, sa fie ratiune, ca fara… ar fi haos. Dar sa fie si acel ceva special, care te face sa exclami la sfarsit “Asta da articol!”. Obisnuiam sa scriu articole care ma multumeau atat pe mine, cat si pe cei care le citeau. Pe vremuri, la facultate 🙂 acum o mie de ani… Nu ca nu mai sunt in stare/capabila sa le scriu, problema e ca nu stiu cu ce sa incep si de unde, tot ce scriu imi vine sa arunc la cosul de gunoi. Dar, spre impacarea mea sufleteasca si binele blogului, voi INCERCA sa ma regasesc, sa suflu in copertile prafuite ale notiunilor adormite si sa o iau de la capat. Cine zice ca trebuie sa sune la fel ca-n facultate ceea ce scriu? Nimeni, nu ma impiedica nimeni sa incerc un nou stil, sa am o noua atitudine! Sa trecem la treaba!

Imi place atat de mult cum suna… Cel mai frumos refren…

Tu ai tacut cel mai frumos din lume
– de Marius Tuca

Nu te mai caut demult,
De fapt nu ştiu dacă
Te-am căutat vreodată.
Acum douăzeci şi cinci de ani
Am învăţat de la tine marea
Şi tot atunci, în vara aceea
Am învăţat să tac.
Tu ai tăcut cel mai frumos din lume
Şi eu am ştiut să te ascult.
Te-am ascultat câteva zile şi nopţi,
Am colindat lumea
Unul în ochii celuilalt
Printr-un Costineşti romantic
Tot un răsărit şi un apus.
Tu ai tăcut cel mai frumos din lume, Cole
Acesta era numele tău
Şi aş vrea să mai fie,
Aşa cum am visat de-atâtea ori
Că într-o zi am să fiu pacientul tău
Dacă atunci ai luat la medicină,
Şi ai să-mi taci la capul patului cu acelaşi surâs.
Tu ai tăcut cel mai frumos din lume, Cole
Iar de atunci şi până acum
Au tăcut şi buzele mele
Cu gustul mării, cu gustul tău
Rătăcind împreună prin ţărmuri
Căutându-se, negăsindu-se
Plimbându-ne dintr-un asfinţit în altul.
Tu ai tăcut cel mai frumos din lume, Cole
De atâtea ori pe umerii mei, pe sufletul meu
Când ne priveam până la pierderea echilibrului
Până la destrămarea orizontului

Până la risipirea tu-ului şi eu-lui
Plimbându-ne prin noapte şi luminând
Unul din ochii celuilalt.
Tu ai tăcut cel mai frumos din lume, Cole
Şi eu am ştiut să te ascult
Iubindu-ne pentru fiecare fir de nisip
Fără să facem dragoste
Dar făcând atât de mult amor
Tandru, fără timp, fără materie
Cu marea la picioare, aproape tăcută şi ea.
Tu ai tăcut cel mai frumos din lume, Cole
Aşa cum ai tăcut şi-n ultima zi
Acolo, pe peron, acum douăzeci şi cinci de ani,
Când nu ne-am lăsat unul altuia
Niciun număr de telefon, nicio adresă, niciun indiciu
Niciun semn, tu din Bucureşti, eu dintr-un oraş al minunilor.
Tu ai tăcut cel mai frumos din lume, Cole
Şi la ultima îmbrăţişare
Când s-a topit pământul sub noi
Iar eu m-am urcat în tren şi de atunci
Nu ne-am mai văzut niciodată.
Şi acum, după douăzeci şi cinci de ani,
Îmi e dor de tine.
Tu ai tăcut cel mai frumos din lume
Şi mai taci şi astăzi în mine.

Am revenit :) Concurs de carte avem!

Stiu, stiu, am lasat o promisiune sa pluteasca in aer, sunt datoare vanduta! Ultima data am spus ca voi vorbi despre detectorul de minciuni, insa job-ul pe care il am imi mananca tot timpul, acum ca lucrez full time. O saptamana sunt de la 8 la 17, in weekend lucrez de la 8 la 13, iar saptamana urmatoare de la 11 la 20, am o singura duminica libera la fiecare doua saptamani. And this sucks! Anyway, ca sa ma revansez dau drumul unui concurs al carui premiu va fi o carte, iar surprizele nu se vor opri aici – le voi anunta pe parcurs pe pagina de facebook Citate preferate.

Premiul oferit

Conditii de inscriere:

1. Sa va abonati prin e-mail la postarile acestui blog.

2. Sa dati like paginii Citate preferate.

3. Sa lasati un comentariu la aceasta postare cu raspunsul la intrebarea “De ce citesti?” + e-mail-ul vostru + numele de facebook cu care ati dat like paginii.

Toate cerintele sunt obligatorii, daca una dintre ele nu va fi respectata inscrierea nu se considera valida. Raspunsul pe care eu il voi considera original, unic si cel mai cel dintre toate va fi ales castigator.

May the most inspired answer win!

Mai astept raspunsuri pana pe 10 septembrie! Concursul se prelungeste! La final voi oferi 2 carti, nu una, cea de-a doua se numeste “1000 de momente ale uituceniei (din care ne-am amintit doar 246)”. Asadar, rabdare si succes!

Oamenii pe care-i cunosc (sau nu) – partea I

Sunt pe strada, oriunde in jurul nostru. Oameni cu povesti minunate, cu care poti umple pagini intregi de carte. Fiecare cu povestea lui, tesuta frumos cu fire de viata, intrepatrunsa de miracolele fericirii sau de abisurile tristetii. Pentru unii poate ai avut norocul sa fii un rand subliniat, pentru altii ai fost un semn de carte sau o notita uitata printre file. Nu asta e important, insa, ci faptul ca au trecut prin viata ta si ai ramas cu amintiri frumoase in loc.

Domnul Visoiu. Asa i se spunea omului gata sa repare orice in “Scoala Generala Nr. 5”. Desi avea o titulatura de “instalator”, de obicei il chemam cand se strica ceva: o clanta, o incuietoare, un lacat, orice problema de natura mestereasca am fi avut, dansul era cel pregatit sa faca fata provocarii. L-am vazut zilele trecute pe strada, cu putin mai multe riduri, dar aceeasi expresie, ca si cand anii n-au lasat semne mari pe fata dansului. Imi amintesc atat de clar cum era… Suna batranesc, nu? :)) E foarte ciudat, desi a trecut mult timp, unele lucruri le tin minte ca si cand s-ar fi intamplat ieri. Spre exemplu, cand am avut un soricel in sala de clasa si fetele au fost inspaimantate pe moment, insa dupa ce au realizat ca acestuia ii e si mai frica, ascuns sub un calorifer, au inceput sa-i puna snacks-uri sa nu moara de foame :)) N-a murit de foame, ci de ciocanul Domnului Visoiu, asa a considerat dansul ca poate sa-l scoata din clasa. Mi-a parut atat de rau pentru soricel… Zile in sir m-am gandit la asta.

Soricelul nu mai e, Domnul Visoiu da. Poate o sa am norocul sa-l mai vad pe strada, imi place cand reintalnesc oameni de care-mi amintesc, oameni din trecut care, intr-un fel sau altul, mi-au marcat existenta.

Un om inteligent si optimist m-a avertizat c-o sa se intample, si s-a intamplat chiar mai devreme decat credeam: mergeam pe strada si dintr-o data m-a lovit un gand pentru articol – acest articol mai exact. Poate el insusi mi-a “plantat” acest gand 🙂 Doresc sa-i multumesc pentru sugestii si conversatia productiva. De mult n-am mai intalnit un om cu care sa-mi placa atat de mult sa discut, ador oamenii inteligenti, poate din aceasta cauza nu prea am parte de ei. Despre conversatie si detectorul de minciuni voi vorbi cat de curand intr-o postare 🙂 Pana atunci va las cu un gand frumos:

Picta cu miscari din ce in ce mai repezi, incercand sa nu piarda nici o clipa din lumina calda care scalda Ponte Vecchio in culori de sofran amestecat cu pamant ars. Peisajul reflectat de suvoiul metalic al batranului rau Arno era de o frumusete fara asemanare. Dar ceea ce o fascina pe ea si o facea sa picteze la nesfarsit era faptul ca parea dintotdeauna acolo, neschimbat si calm ca insusi samburele tuturor intelesurilor, dar plin de istorii si de enigme care asteptau pe cineva sa le scoata la suprafata.” Jurnalul unei iubiri imposibile

Fully alive

“I will not die an unlived life.

I will not live in fear

of falling or catching fire.

I choose to inhabit my days,

to allow my living to open me,

to make me less afraid,

more accessible;

to loosen my heart

until it becomes a wing,

a torch, a promise.

I choose to risk my significance,

to live so that which came to me as seed

goes to the next as blossom,

and that which came to me as blossom,

goes on as fruit.”

Dawna Markova